Auzul la copii si nou-nascuti

Aude copilul meu? Este firesc sa isi puna aceasta intrebare orice parinte inca din primele zile de viata ale copilului. Prin auz, copilul, apoi adultul, culege informatii pretioase din lumea inconjuratoare.

Daca un copil mic nu aude, el nu invata decat cu greutate sa vorbeasca si aceasta cu pretul unui efort deosebit al familiei si al unor specialisti care trebuie sa-l ajute. In mod deosebit, este indreptatita preocuparea parintilor pentru auzul copilului daca sunt motive medicale de ingrijorare.

Unele boli, ca sifilisul, cretinismul tiroidian, icterul nuclear, boli care in trecut erau destul de des cauza a surditatii copilului, sunt astazi rare. Mult mai des surditatea nou-nascutului este o boala ereditara, adica mostenita de la parinti, care se poate transmite urmasilor. Unele boli ale mamei, contractate indeosebi in primul trimestru al sarcinii, pot provoca tulburari in dezvoltarea urechii. O astfel de boala este rubeola. Si unele medicamente, precum streptomicina si kanamicina, luate de mama in timpul sarcinii pot duce la o scadere a auzului copilului. De asemenea, o nastere grea si asfixia la nastere pot avea urmari asupra auzului dar, gratie masurilor de prevenire si datorita perfectionarii ingrijirii medicale, astfel de defecte ale auzului devin, treptat, mai rare.

Un prim control al urechii si auzului se face de catre medic, in sectiile de nou-nascuti ale maternitatilor.

Dupa revenirea acasa, mama poate sa controleze, in continuare, singura cum aude copilul. Aceasta se face cu ajutorul unui zgomot produs in apropierea urechii, cum ar fi lovirea unei cesti cu o lingurita. Nou-nascutul, la auzul acestui zgomot, clipeste, tresare sau face miscari ale capului, ale trunchiului sau ale picioarelor si mainilor. Uneori intoarce capul spre locul de unde vine zgomotul sau, dimpotriva, se retrage speriat si poate plange. Aceasta incercare a auzului se face cand copilul este linistit pentru a deosebi miscarile prin care raspunde la zgomotul brusc, de miscarile prin care raspunde la zgomotul brusc, de miscarile sale firesti. Incercarea auzului poate avea loc intr-o camera linitita. Daca mama nu este sigura ca a obtinut un raspuns la sunet, probele se pot repeta, dar nu mai des de 5-10 secunde, una dupa alta si nu de prea multe ori in aceeasi zi.

Se pot face incercari in timpul somnului, dar nu in somn adanc. Copilul adoarme treptat. Somnul la inceput e usor, apoi profund si, la sfarsit, din nou superficial. Daca somnul este prea adanc, inainte de a incerca auzul, va misca putin copilul fara a-l trezi de tot.

Lipsa de raspuns, chiar la incercari repetate nu inseamna insa sigur o surditate sau o scadere a auzului. Este posibil sa fie numai o intarziere in functiunea nervilor sau a creierului, indeosebi la copiii care s-au nascut inainte de termen. In caz de indoieli asupra raspunsurilor nou-nascutului la zgomot se va adresa medicului pediatru.

Daca in primele zile sau saptamani dupa nastere nu s-a obtinut un raspuns clar la zgomot se va incerca din nou in lunile urmatoare, indeosebi luna a 6-a sau a 7-a, cand aceste raspunsuri devin mai usor de vazut la copilul sanatos si care are auzul bun.

Dezvoltarea auzului si a vorbirii depinde de sanatatea sugarului, de buna lui ingrijire, dar, totodata, si de sunetele, zgomotele si vorbirea celor din jur. Alaturi de baia de apa, sugarul are nevoie de o “baie de sunete”. Odata cu laptele mamei ii sunt necesare cuvintele, cantecele, duiosia si grija pentru a-l creste, a-l invata sa vorbeasca, sa simta si sa gandeasca.

Catre sfarsitul lunii a 2-a sau la inceputul lunii a 3-a de viata, sugarul incepe sa gangureasca. Trebuie stiut ca, chiar surd de tot, incepe sa gangureasca in acelasi timp cu unul care aude bine, dar, in timp ce acesta din urma gangureste din ce in ce mai tare si mai felurit in luna a 3-a si in lunile urmatoare, cel care nu aude sau aude numai foarte putin nu progreseaza in timpul acesta, ba chiar, treptat, ganguritul lui slabeste, se imputineaza si dispare. Aceasta deosebire este cu atat mai bine observata daca mama, prin felul ei de a fi sau intentionat si gandit, vorbeste sugarului cu fiecare prilej – la sculare, la spalare, la imbracat, la alaptare, la plimbare sau la culcat, dar si atunci cand acesta gangureste.

Raspunsul mamei prin cuvinte la ganguritul sugarului duce curand la un adevarat dialog sonor, la o “discutie” intre mama si el, schimb de sunete care este un indemn pentru dezvoltarea vorbirii lui, iar pentru mama o asigurare ca acesta aude bine.

Cu putina bagare de seama, mama descopera, in a 4-a luna de viata, ca sugarul intoarce capul si priveste spre locul de unde vin sunete placute, ca zambeste si o priveste cand ii vorbeste linistit. Uneori, sugarul chiar rade in hohote la auzul vorbirii si al rasului mamei, la sunete si zgomote facute de jucarii sau alte obiecte.

In luna a 7-a sau a 8-a ganguritul incepe sa se apropie de vorbire. Apar silabe ca: ba, pa, la, da, ma. Apoi, ele sunt si repetate: baba, bababa, papa, papapa. La inceput, silabele nu sunt legate inca de un inteles.

Intarzierea aparitiei silabelor, ramanerea la ganguritul de inceput este un semnal de alarma. Sanatatea si auzul copilului trebuie controlate. Se pot repeta incercarile de raspuns la zgomot si se va cere sfatul medicului. Nu numai lipsa auzului poate duce la intarzierea dezvoltarii vorbirii, ci si scaderi mai usoare ale auzului provocate de inflamatii ale cailor respiratorii si ale urechii.

La 9 luni copilul repeta silabele pe care i le spune mama. Acesta este un bun exercitiu pentru dezvoltarea vorbirii. La aceasta varsta si in lunile urmatoare el intelege unele cuvinte pe care le aude: mama, tata, pui-pui, ham-ham, pusa, ia, da-mi, pa, nu-nu si altele. El arata persoana sau jucaria numita de mama, executa actiunea ceruta sau inceteaza sa faca miscarea interzisa, daca i s-a dat suficient prilej sa-si insuseasca aceste cuvinte. Copilul trebuie sa auda cuvintele tocmai atunci cand persoana sau jucaria sunt vazute de el, cand se face actiunea ceruta sau interzisa. Treptat, copilul pronunta cuvinte mai clar, iar la varsta de un an spune cel putin 2 cuvinte bine intelese, in afara de mama si tata.

Preocuparile mamei si ale celorlalte persoane din jurul copilului pentru a-l ajuta sa invete sa vorbeasca vor da roade minunate, dezvoltandu-i inteligenta si intreaga viata sufleteasca. Ele pun temelie trainica pentru succesele scolare si din restul vietii. Daca, in ciuda straduintelor, copilul ramane in urma cu vorbirea fata de altii de aceeasi varsta, parintii trebuie sa se adreseze medicului. Odata cu sanatatea lui genetica, trebuie controlata starea urechii si auzul. Surditatile innascute sunt rare: mai putin de un caz la 1.000 de nou-nascuti. Cunoscute de timpuriu, se pot lua cele mai bune masuri de remediere.