Despre conifere

Coniferele, cel mai vast grup al gimnospespermelor, sunt plante unisexuate, din care majoritatea monoice – conul barbatesc si cel cel femeiesc sunt prezente separat, dar pe aceeasi planta. Conurile variaza ca forma si marime, in functie de specie.

Coniferele sunt practic distribuite geografic pe tot globul, intre cele doua cercuri polare, avand reprezentanti inclusiv la tropice. Si, in ciuda disparitiei de-a lungul erelor geologice a mai multe genuri si specii, ele raman, ca numar de indivizi, grupul dominant de arbori de padure.

Genurile cele mai «bogate» sunt: Pinus, cu aproximativ 100 de specii dupa unele clasificari, Podocarpus, cu circa 75 de specii, si Juniperus, cu 65 de specii. Iar cele mai «sarace» sunt Sequoia, Sequoiadendron si Metasequoia, cu cate un singur reprezentant.

Coniferele au aparut spre sfarsitul Erei Paleozoice, acum aproximativ 300 de milioane de ani si au atins dezvoltarea maxima in Era Mezozoica, in urma cu 120 de milioane de ani. Declinul lor a inceput la sfarsitul Cretacicului, probabil au aparut Angiospermele, care s-au dovedit superioare din punct de vedere biologic.

Padurea de conifere sau de rasinoase, cum mai sunt numite, este cel mai intins habitat terestru din lume, ocupand o fasie lata de aproximativ 1.300 km in emisfera nordica. Ei cresc acolo unde este prea frig pentru padurile de foioase, dar prea cald pentru tundra.

Padurile de conifere, arborii vesnic verzi, formeaza o fasie din Scandinavia spre est peste Rusia spre nordul Chinei, putin spre nord de Cercul Polar de Nord si spre sud de linia de latitudine de 50° in China. Intinderi semnificative de paduri de conifere apar si de-a lungul lantului muntos Himalayan, in Georgia (S.U.A.) precum si in Alpi si in Pirinei (Europa).

Coniferele sunt bine adaptate la conditiile ostile din nord, unde timp de sase pana la noua luni din an temperatura este sub 6°C. Majoritatea coniferelor rezista la vant, pentru ca au fibre relativ spongioase care le permit sa se indoaie si sa se clatine fara a se rupe. Unii dintre ei au si scoarta rezistenta la incendii (Sequoiadendron giganteum – arborii Sequoia uriasi, Sequoia sempervirens – arborii Sequoia rosii, Pinus albicaulis – pinii albi si Pinus banksiana – pinii mari).

In vestul continentului nord-american, pe coastele Californiei si in Muntii Sierra Nevada, intr-o zona care a pastrat ceva din clima calda a Mezozoicului si a Cretacicului, au supravietuit miraculos, pana in zilele noastre, niste ciudate fosile vii, gigantii arbori Sequoia.

Denumirea stiintifica a acestor membri ai marii familii a coniferelor a fost data de botanisti in amintirea meritelor sefului de trib cherokeee Sequiyah, cum era numit de ai sai George Guess. In 1821, Sequoyah a creat alfabetul numit “talking leaves” (frunze vorbitoare)  care le-a dat posibilitatea indienilor sa scrie si sa citeasca in limba lor. Mai multe informatii despre Sequoia – arborii gigantici nemuritori gasiti aici.