Exemplul generatiei de la 1859 si Unirea Mica

Poate ca niciodata sarbatorirea Unirii de la 1859, unirea Moldovei cu Tara romaneasca nu a fost mai actuala si nu a corespuns mai mult unei necesitati sufletesti, decat in clipele prin care trecem.

Nu ne gandim la o sarbatorire zgomotoasa, ci la o intensa traire interioara, la o sarbatorire prin meditare si adanca simtire romaneasca.

Traim vremuri crancene; vorbele se pierd in vuietul bataliei; nu raman decat faptele si anume “acele” fapte, care sa insemne contributia fiecaruia dintre noi la lupta decisiva a neamului nostru. Niciun efort nu este “destul” de mare, niciun sacrificiu nu poate fi prea greu, pentru ca nimic nu paote ajunge la inaltimea faptelor, pe care le savarsesc acei fii ai natiunii noastre, care infrunta moartea, pentru a pastra fiinta patriei.

Sarbatorind Unirea si aducand prinosul nostru de recunostinta acelor inaintasi care au pus piatra de fundament a noului Stat romanesc, ne dam si mai bine seama de valoarea simbolului reprezentat prin aceasta zi a Unirii.

Pentru bunicii si stramosii nostri Unirea inseamna implinirea unui ideal care le framantase mintea si sufletul din cea mai frageda tinerete. Inca mai inainte de 1829 se gasesc marturii privitoare la vointa de unire a muntenilor si moldovenilor.

Pe plan politic extern, ne gaseam si atunci in fata amenintarii rusesti. Asa cum prin razboiul sfant se voia desfiintarea pentru totdeauna a amenintarii moscovite, tot asa si generatia de la 1859 cerea ca o incununare a Unirii, infaptuita la 24 ianuarie 1859, scoaterea Statului roman de sub protectoratul rusesc, care se aratase atat de impovarator si de absorvant.

In monumentala sa lucrare “Istoria romanilor din Dacia traiana” Xenopol arata ca mijlocul cel mai indemanatec de amestec al Rusiei in afacerile launtrice ale Turciei fusese proteguirea crestinilor, dintre care romanii erau aceia care se infatisau intai privirilor lor. Prin tratatele incheiate cu turcii, Rusia dobandise un drept de amestec tot mai precumpanitor in treburile romanilor si cu incetul ajunsese a imparti suveranitatea asupra noastra impreuna cu Turcia.

Pofta cotropitoare a nesatiosului nostru vecin de la rasarit fusese abia de curand stavilita prin infrangerea suferita in Crimeea. Rusia era in asteptarea unui nou prilej de a se napusti asupra principatelor, pentru a rapi iarasi o parte din trupul tarii noastre, lucru pe care l-a si facut, cand a smuls sudul Basarabiei, desi razboiul din 1877 l-am dus impreuna, ca aliati.

Pe planul politic intern era si atunci ca si acum necesara cea mai stransa unire, pentru a putea asigura sfintele drepturi ale neamului.

Numai prin jertfirea intereselor individuale si particulare, a fost cu putinta acel mare act politic, pe care romanii il implineau impotriva vointei unor mari imperii europene.

In puterea de sacrificiu de care au dat dovada stramosii nostri, gasim odata mai mult exemplul care sa ne lumineze calea. Incalzindu-ne sufletele la flacara marelui lor patriotism, vom putea trece oricand cu hotarare printre cele mai aspre incercari ale istoriei.