Fecundatia artificiala in cazul speciei umane

Primele cercetari privind fecundatia artificiala in cazul speciei umane au aparut in anul 1912, cand marele embriolog belgian Albert Brachet si-a imaginat cultivarea “in vitro” (in afara organismului) a ovulelor preluate de la iepuroaica. Inca de la primele sale incercari, Brachet a obtinut dezvoltarea aparent normala – dupa un interval de numai 48 de ore – a blastocistilor, rezultat satisfacator care i-a permis sa afirme ca un ou de mamifer, un blastocist tanar, este capabil sa traiasca si sa se dezvolte in afara organismului matern. Brachet a deschis astfel noi perspective embriologiei mamiferelor, dovedind nu numai ca embrionul mamiferelor se poate dezvolta normal “in vitro”, dar ca exista posibilitatea de a interveni experimental pe ou, fara a aduce prejudicii organimsului matern.

In deceniile ce au urmat, progresul in aceasta directie a devenit tot mai evident, cercetarile si experientele limitandu-se insa tot la mamifere. Astfel, in 1949, un alt embriolog, Hammond, a incercat cultivarea “in vitro” a ovulelor provenind de la soareci-femele. Prin experiente staruitoare, prin perfectionari continue ale metodelor de lucru, s-a ajuns la crearea conditiilor favorabile cultivarii blastocistilor in stadiile cele mai precoce. In anii imediat urmatori, cercetatorii in acest domeniu, printre care putem cita pe Mc Larren si Biggers in 1958, Donahue (1968), Gerdner (1971), dispuneau de tehnici care permiteau ovulului de soarece-femela, pus in culturi in stare de indiviziune, sa se divida, sa se dezvolte, ajungand astfel in stadiul de blastocist. S-a stabilit, totodata, ca ovulele de soarece suficient maturate fecundate “in vitro”, puteau fi transformate in uterul unei femele in pseudogestatie, unde isi continuau dezvoltarea, obtinandu-se in felul acesta, pe care artificiala, numeroase generatii de soricei normali care nu se deosebeau prin nimic de soriceii obtinuti prin reproducerea naturala.

Rezultatele incurajatoare obtinute i-au determinat pe cercetatori sa incerce fecundatia in vitro si gametilor umani.

Astfel, Edwards, in 1965, impreuna cu Bevister si colaboratorii au reusit prin maturatie in vitro a uui ovocit, la care prima diviziune de maturatie avusese loc in ovar, sa aduca celulele sexuale feminine in stadiul de a fi fecundate. Cultivarea acestora, desi dificila, s-a dovedit totusi a nu fi inposibila.

In 1970, Edwards si colaboratorii au pus la punct metoda aplicabila pentru obtinerea embrionului uman. In acest scop, autorii au stimulat un mare numar de foliculi ovarieni la femeie prin injectare de hormoni ai fertilitatii. Apoi, foliculii au fost punctionati si aspirand cu o pipeta au reusit sa recolteze celulele sexuale. Pentru transformarea lor din ovar s-au testat diverse medii de cultura si pana la urma s-a obtinut cel mai bun. Dupa adaugarea spermiilor si producerea fecundatiei s-a obtinut oul. Au fost notate etapele de diviziune ale oului si s-a ajuns la concluzia ca dupa cinci zile si jumatate oul uman atinge in vitro stadiul de blastocist. In ce priveste implantarea blastocistului care trebuia sa se faca in uter, problema tehnicii utilizate ramanea a fi precizata. Nu se stia cert daca un astfel de embrion, transferat din eprumeta in uterul matern, isi va pastra viabilitatea. Rezultatele au fost incurajatoare in acest sens. Implantat, embrionul si-a continuat dezvoltarea pana la termen, fiind redat naturii rolul de a completa opera inceputa in eprubeta.

In fata unei asemenea perspective, care fusese atata vreme considerata un lucru imposibil, opinia publica a manifestat insa unele indoieli si chiar unele temeri. Desi problemele de ordin tehnic au fost rezolvate, dupa cum am aratat in foarte sumara expunere de pana aici, fecundatia artificiala ridica o serie de probleme etice, avand largi implicatii sociale si morale. Suntem indreptatiti sa afirmam ca o asemenea realizare necesita nu numai aportul medicului, dar si pe acela al biologului si al sociologului. Desigur, atata timp cat exista notiunea de mama, in adevarata ei acceptiune, femeia va trebui sa-si poarte pruncul. Si asa va fi intotdeauna, cu singura deosebire ca in noua ipostaza a maternitatii rolul primordial va reveni insa medicinii. Complexele probleme ale fecundatiei obtinute pe medii de laborator au produs indoieli in randul oamenilor de stiinta, care au ridicat cele mai felurite probleme de pe cele mai diferite planuri de cercetare. Incontestabil, in legatura cu aceasta mare realizare, progresul va continua, incadrandu-se in contextul in care omul este capabil sa vina in ajutorul naturii. In prezent, se practica acest tip de fecundatie cu succes.