Univers de copil

Legenda trandafirilor de George Coşbuc

 Transpunerea în versuri a Legendei Trandafirilor de marele poet român George Coşbuc.

O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soţul ei şi fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viaţa,
Cum trece-n farmec dimineaţa
P-un câmp frumos şi plin de flori.
Şi i-au dat zeii-ndurători
Un copilaş, ca el să fie
Cea mai înaltă bucurie
În traiul ei de rău scutit.

Dar într-o zi s-a-mbolnăvit
Cel dezmierdat din mână-n mână,
Şi s-a zbătut o săptămână
Şi-a opta zi el a murit.

Din lut era; s-a-ntors în lutul
Creării noastre-a tuturor!
Şi mama-şi blestema trecutul
Şi se-ngrozea de viitor:
Vedea întreaga ei viaţă
Un câmp pustiu, prin care ea
Cu multă plângere-şi ducea
Durerea timpului de faţă.

Şi cu copilul mort la piept,
Aleargă nebunită mama
Şi la picioarele lui Brama
În templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele măreţe
A zeului cu patru feţe
Şi-n hohot tânguios de plâns,
Obrazul şi-l lipeşte strâns
De piatra cea din veac cioplită.
Tu, patimă nebiruită
A dragostei, ce-o ai de noi,
Părinte! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarăşi înapoi?
O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primăveri
În noaptea pustiitei toamne?

Şi-atunci prin templul luminat
Un sunet vâjâind scoboară,
Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
Şi-n piatră Brama s-a mişcat:
Femeie! Eu sunt mila milei,
În stânga am lumina zilei
Şi vorbele, în dreapta port
Lumina gândului şi fapta
Îmi voi deschide dară dreapta
Ca să-ţi înviu copilul mort!

Tu mergi şi cată pe pământ
O casă-n care niciodată
N-au fost dureri şi nici nu sânt,
Şi-acolo pune jurământ
Că ai să plângi viaţa toată;
Că de lumină vei fugi,
Fiind d-a pururi supărată,
Că n-ai să râzi cât vei trăi
Cel mort atunci va fi în viaţă!

Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
Ea pleacă, şi din sat în sat
Prin toate casele-a-ntrebat.
Şi a găsit în casa ceea
Că p-un fiu mort plângea femeia,
Şi-ntr-altă casă plini de dor
Copiii plâng pe mama lor,
Şi un bărbat în casa asta
Plângea că i-a murit nevasta.
Şi nici o casă n-a găsit

Fără dureri, un loc scutit.
Şi s-a întors la templu mama,
Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
Scutită de dureri şi-amar.
Părinte-al vieţii, e-nzadar,
D-aş alerga prin lumea toată
O, lasă-mi viu copilul, tată!

Şi ca un tunet depărtat,
Prin templul sfânt s-a ridicat
Un vuiet aspru de furtună
Şi-un glas puternic: Eşti nebună
Vreai întuneric? Dar să-mi spui,
Poţi face-ntunecime plină,
În locul unde nu-i lumină?

Şi întuneric unde nu-i
Tu faci lumină? Zile triste
Fără plăceri tu cum le crezi?
Şi de există alb, nu vezi
Că negru-l face să existe?
Aceasta tu nu o-nţelegi?
Vrei pentru tine alte legi?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimbă zeii ce-au făcut
Ce-a fost în veci ce au trecut,
În veci va fi de-acu nainte,
Şi cei vii de vor înceta
Să râdă, blestămându-şi soartea,
Cei morţi din groapă s-or scula
Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:
Nebunii n-au nimic d-ajuns!

Şi biata mamă n-a răspuns
Plângând a-nmovilit pământul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Şi-a plâns o zi întreagă mama,
Mormântu-n braţe ea l-a strâns,
Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.
Şi-a tresărit în zorii zilei
Şi-o clipă s-a pierdut în vis:
O mângâiere i-a trimis
Din ceruri Brama, mila milei!
Din lacrimile plânse-n zori
A răsărit o albă floare,
Şi peste noapte-a ei plânsoare
S-a prefăcut în roşii flori.
Erau frumseţile luminii
Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Şi-adună flori, şi mâna ei
Îi sângeră, dar nu o doare,
Că pentru-un spin avea o floare.

Aşa e scris în cartea sfântă
A legii legilor. D-atunci
Răsar aceste flori pe lunci.
Flăcaii-n poezii le cântă
Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Şi fetele le pun în plete.
Şi-n templul zeilor doi miri
Împodobesc cu flori vestmântul
Şi mame triste pe mormântul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-şi ascunde faţa
De teamă că de ghimpi sunt plini?
Şi dacă viaţa are spini,
De ce te plângi că-i rea viaţa?