Legenda vietii

Va oferim spre lectura ... legenda vietii.

Cand iesi din stralucirea de aur a paradisului, cand intra in lumea noastra plumburie, avea bratele pline de flori.

Manunchiuri de flori minunate.

Erau trandafiri involti si parfumati, crini albastri si galbeni cu caliciul plin de roua, nuferi albi ca zapada, cu foile drepte si stralucitoare, liliac de cea mai dulce couloare, care tremura sub atingerea fluturilor, narcise albe, cu ochii mari, intrebatori, care asteptau odihna serii, cand celelalte flori isi aplecau capul ori isi inchideau caliciul.

Mai erau multe alte flori, care impodobeau bogatia vestmantului ei si ii impleteau cununi in jurul capului.

Ea porni sa imprastie florile peste tot, pe drumurile largi si pe potecile inguste.

Era atat de frumoasa dimineata si ea avea atatea flori ...

Si de cate ori trecea pragul unei porti, trebuia sa daruiasca flori si paznicilor.

Catre amiaza, nu mai avea decat un mic manunchi de flori in mana stanga.

L-ar fi putut pastra pana seara, daca apuca pe un drum ferit si nu mai dadea flori nimanui, dar nu stia sa refuze si ... erau atatea vedenii palide si triste care-si intindeau mainile lacome. Erau si unii care se rugau fara sa se roage, care cereau fara sa ceara.

Nu mai avea flori. Nu mai avea nimic de dat.

Aunci isi simti intreg trupul cuprins de o oboseala nemarginita.

Soarele ii arsese capul, iar spinii ii zgariasera picioarele. Nu mai avea nicio putere si nu mai putea sa mearga si, totusi, nu-i era ingaduit sa se odihneasca inainte de inserat.

Dar nu mai avea nimic de dat ...

Si la marginea drumului se ridica palatul odihnei, atat de intunecos, atat de rece.

Ea se opri inaintea portii, strivind in mana cea din urma floare. Era o panseluta alba, pe care o culesese in drumul ei trist, o panseluta micuta, vesteda, care-si pierduse fragezimea si parfumul ei tineresc. Dar paznicul de la poarta palatului isi intinse mana osoasa, ca o mana de schelet.

Atunci, fara sa se uite inapoi, ea deschise mana si pleca.

O mica pata galbena stralucea pe nisipul cenusiu, ca o lacrima pe o fata mohorata si poarta grea se inchise cu un scartait sinistru.