Maladiile autoimune - o eroare de recunoastere?

De la descoperirea sa, catre sfarsitul secolului ai XIX-lea, sistemul imunitar a fost definit ca un ansamblu de celule si molecule, specializate in apararea organismului impotriva „agresiunilor”exterioare. In fond, el ne protejeaza efectiv de bacterii si virusuri, de proteozoare, eliminand chiar organele grefate, atunci cand provenienta lor este straina primitorului. Asadar, proprietatea fundamentala a acestui sistem consta in faptul ca stie sa distinga moleculele proprii subiectului - „self” - de cele care nu-i apartin - „non-self” -, lasandu-le intacte pe primele si neutralizandu-le pe ultimele. Cum este posibila o asemenea uimitoare capacitate de recunoastere, dar si de deosebire a milioane de structuri moleculare si pe ce se bazeaza ea? Iata una din intrebarile ramase, deocamdata, fara raspuns, in ciuda imenselor progrese inregistrate de imunologia moderna.

Totusi, sperantele investite in rezolvarea acestei probleme spinoase sunt justificate si esentiale nu numai pentru cercetarea fundamentala, dar mai ales pentru practica medicala, regula tolerantei fata de componentele „self” nefiind uneori respectata. Intr-un astfel de caz, apar maladiile autoimune, afectiuni in care sistemul imunitar ataca tocmai acele componente tolerate in mod normal. La om, cele mai cunoscute exemple din aceasta categorie de boli sunt lupusul eritematos diseminat, unele forme de diabet, maladii ale glandei tiroide, destul de multe suferinte reumatismale la care contributia autoimunitatii este covarsitoare. Modelele propuse pentru a le intelege nu lipsesc, dar, din pacate, principalul lor inconveninent rezida in faptul ca ele nu au fost suficient verificate experimental. Acest lucru nu i se poate reprosa insa modelului denumit „mimetism molecular”.

Ideea este simpla: ce se intampla cand un anticorp sau o celula a sistemului imunitar, care stie sa recunoasca cu o foarte mare precizie o „tinta” moleculara cu un diametru de cativa angstromi si cu o structura in spatiu bine precizata - asa-numitul motiv antigenic -, se afla in prezenta unei alte „tinte”, ce nu difera de precendenta decat printr-un infim detaliu? In general, o va repera si o va neutraliza, daca apartine unui component „non-self”. Este vorba de o „reactie incrucisata”, cunoscuta de mai multa vreme. Ce se intampla insa cand acest „mim” molecular reprezinta un component „self”? Se pare ca el este „bobarnacul” necesar pentru instalarea unei maladii autoimunitare, rezultata deci dintr-o confuzie intre „tinte”: un component „non-self” va provoca un raspuns imunitar, iar un component „self”, ce ii seamana mult, va deveni victima.

Desigur, poate sa apara anormal ca in privinta bolilor autoimune sa existe inca doar ipoteze, dar nu si certitudini. In realitate, este foarte dificila reperarea precisa a evenimentului declansator al cascadei de tulburari imunologice observate la aceste maladii. La om, de pilda, in momentul diagnosticarii uneia dintre ele, tabloul clinic si dezordinile imunologice sunt adesea mult prea complexe pentru a fi posibila evidentierea intr-o manera clara a cauzei initiale. Totul se reduce deci la cercetarea acesteia fie intr-a anomalie a reglarii functionarii sistemului imunitar, fie in asocierea aparitiei maladiei cu o trasatura genetica a subiectului sau chiar cu un eveniment notat in fisa sa medicala.

Uneori asemenea studii dau rezultate categorice. De exemplu, spondilartrita anchilozanta apare mai ales la subiecti care exprima la suprafata celulelor sale o anumita molecula, antigenul de histocompatibilitate HLA B27, prezenta genei ce codifica pentru el predispunand la boala. Dar aceasta asociere nu este suficienta deoarece nu toate persoanele cu HLA B27 sunt bolnave. Alte cercetari, lansate in urma cu cativa ani, sugereaza ca o infectie de tip Klebsiella ar reprezenta, de asemenea, un factor favorizant al maladiei, care s-ar instala preferential la acei subiect HLA B27 infectati cu acest microorganism.

Originea bolilor autoimune poate fi abordata si prin icnercarea de a le reproduce la animalele de laborator. Exista situatii cand o vaccinare impotriva unei molecule, ce nu este decat inrudita cu o molecula proprie, declanseaza o reactie imunitara, care – depasind mecanismele de prezervare a „self”-ului subiectului – sfarseste printr-un atac autoimun. Asa se induce la soarece sau iepure o afectiune a creierului, si anume o encefalita autoimuna: prin vaccinarea animalelor cu o proteina a mielinei. Acelasi rezultat se paote obtine si prin imunizarea lor cu mici proteine de sinteza, ce mineaza motivul antigenic esential al proteinei mentionate. Iata-ne deci in fata unui prim caz concret de mimetism molecular, in care o simpla asemanare intre doua molecule – sursa de confuzie – ar fi cauza maladiei. De fapt, aceasta constatare, mai veche, este completata azi de observatii de acelasi tip, dar obtinute in alte sisteme, ca producerea miasteniei sau a diabetului la animale de laborator.

Ne aflam, asadar, inca in stadiul experimental, care ar trebui sa poate fi „traductibil” la situatiile reale, ca, de exemplu, rolul in aparenta cooperativ al antigenelor HLA B27 si al Klebsiellei in aparitia spondilartritei anchilozante. O astfel de cooperare ar fi posibila daca Klebsiella are motive antigenice care sa se asemene cu cateva dintre cele ale antigenului HLA B27. In acest caz, raspunsul imunitar impotriva Klebsiellei va confunda microorganismul cu antigenul, fiind posibila atacarea celulelor ce il poarta de catre sistemul imunitar. Deci, e posibil ca anticorpi anti-Klebsiella sa recunoasca anumite regiuni ale antigenului HLA B27. Mai mult, se intampla ca sistemul imunitar sa se insele intre cele doua entitati.

Observatia nu este singulara. S-a demonstrat ca peptida resposabila de encefalitele autoimune existe in unele proteine virale, de pilda ale virusului hepatitei B. Ori, vaccinarea impotriva lor era susceptibila de a declansa cel putin primele etape ale reactiei autoimune. Similitudinile intre componente ale „self”-ului si ale agentilor infectiosi, in particular virusurile, sunt frecvente si, uneori, uimitoare. Astfel, una din genele citomegalovirusului uman nu este altceva decat o copie aproape conforma cu un antigen de histocompatibilitate uman, conform unor cercetari ce au aratat ca acest virus era tinta atacurilor anticorpilor cunoscuti pentru reactia cu antigenele de histocompatibilitate umane.

Totusi, dupa toate aparentele, mimetismul molecular nu este decat o veriga in geneza maladiilor autoimune, o „contributie”, fara indoiala, esentiala, dar nu unica. S-a admis ca diferentele intre molecula imunizanta si „mimul” sau printre componentele „self”-ului ar fi suficiente pentru a provoca o ruptura a tolerantei imunologice, fapt real in vaccinarile experimentale citate anterior. Dar, in alte circumstante ramane valabila aceasta afirmatie? Nu cumva exista mai multi factori ce influenteaza producerea fenomenului? Probabil ca da, avand in vedere complexitatea mecanismelor care controleaza activitatea sistemului imunitar. Si apoi, nu toate maladiile autoimune au aceeasi origine. Iata-ne, intr-un fel, in punctul de unde am plecat, inarmati insa cu o „unealta” conceptuala suplimentara!