Vreau ... dorinta, autonomia si nevoia de afirmare la copii

Pe parcurs ce copilul creste prin actiunile sale incearca sa obtina din ce in ce mai mult autonomie, independenta (revine ca un laitmotiv la inceputul actiunii: eu).

In plan afectiv acest fapt se traduce prin nevoia de afirmare, care, cu ajutorul actiunii, capata un caracter de relatie sociala. Actiunea afirma personalitatea cu mai multa prestanta.

Nevoia de afirmare ca forma a procesului de structurare a personalitatii, se manifesta si in relatiile de joc – unde apare atitudinea de dominare si exclusivitate, dar mai cu seama in relatiile afectiv-sociale. Copilul cere – nu numai verbal – ci prin intregul sau comportament sa constituie “centrul universului” indiferent pe ce meridiane s-ar afla si indiferent de conjunctura.

Colaterala relationala a acestei presante nevoi de afirmare – care poate sa imbrace felurite forme – este gelozia fata de alti copii (chiar frati) si fata de oricare alta persoana care il frustreaza de drepturile sale totale la afectiunea parintilor.

Intre impartirea unor prajituri unui grup de copii si impartirea afectivitatii sub forma aprecierii si preferintei exista mari deosebiri. Vor exista numai mici conflicte in primul caz, dar cu siguranta vor exista mari conflicte – declarate sau nu – in al doilea caz.

Lasati singuri copiii incep sa faca un schimb de simpatie si sa gaseasca un echilibru de relatii afective. Spre sfarsitul perioadei se intalnesc forme stabile de atasament si preferinte afective intre copii. Incepe miraculoasa lume a prieteniei, care nu debuteaza totdeauna lin, ci mai degraba conflictual, in special la copiii crescuti in exclusivitate printre adulti.

Iesirea din procesul de supraconcentrare pe propria persoana – care incepe in aceasta perioada prin empatia de tipul simpatiei pentru copii, animale, jucarii – se definitiveaza in perioadele urmatoare. Ea reprezinta o faza de socializare a nevoii de afirmare, care-si gaseste, in simpatie o noua formula.