Starea de sanatate si vacanta la munte

Pentru foarte multi dintre cei care traiesc in stresul marilor aglomerari urbane, muntele reprezinta o “oaza” de liniste, acea “gura de aer” indispensabila supravietuirii lor. Si pentru ca tehnica moderna a creat diverse mecanisme ce usureaza urcusul, masivele alpine au devenit astazi accesibile tuturor varstelor. Din pacate, conform cercetarilor realizate in timp, in centre spitalicesti europene, s-a constatat ca nu suntem egali in fata muntelui, drumetiile lungi si neintrerupte sau practicarea sporturilor de iarna, la altitudini chiar mai modeste, fiind contraindicate pentru unele persoane. Asadar, accidentele sunt posibile si este bine sa nu le subestimam.

Se stie ca, la altitudine, presiunea oxigenului scade, la 3000 m ea pierzadu-si o treime din valoarea sa de la nivelul marii. Ca raspuns la lipsa de oxigen, organismul reactioneaza, incercand sa se adapteze din punct de vedere fiziologic noilor conditii. El “atrage” in joc majoritatea organelor (plamanii, inima, rinichii, sistemul sangvin si nervos, ami ales). Daca mecanismele de adaptare dezvoltate au eficacitate, omul isi va conserva o activitate fizica si mentala, cert diminuata progresiv, dar fara ca acest lucru sa afecteze organismul. In caz contrar, apare raul de altitudine (sau de munte), resimtit mai mult sau mai putin intens de toate persoanele care stau un timp la o inaltime de peste 3000 m. Acesta se traduce prin simptome specifice: dureri de cap, greturi, insomnie, oboseala, pierdere a apetitului, uneori vomismente si o umflare a incheieturilor mainilor, a gleznelor sau a fetei. In anumite conditii, inca neelucidate, semnele se complica intr-o maniera dramatica, conducand la edeme ale plamanilor si ale creierului, ce se caracterizeaza printr-o infiltratie anormala a apei in acest eorgane. Ele pot sa antreneze moartea, daca subiectul nu este coborat repede in vale. De altfel, datorita expeditiilor intreprinse in Anzi si Himalaya se cunosc destul de bine tulburarile provocate de marile inaltimi.

Iata insa ca, recent, medicii au demonstrat ca asemenea accidente se produc si la altitudini medii. Conform unor studii realizate, se pare ca simptome de insuficienta respiratorie acuta apar intre 2000 si 2400 m chiar si la persoane care nu sufera de nicio anomalie cardiaca sau pulmonara. Ele aveau puncte comune cu o pneumopatie cu sindrom infectios si febra, ceea ce ar explica faptul ca aceste autentice edeme de altitudine nu au fost recunoscute ca atare. Totusi, caracteristica lor esentiala consta in rapiditatea (2-4 zile) ameliorarii starii pacientului (bolnavii au venit la spital in stare de coma) in momentul coborari lui in vale si dupa administrarea de oxigen. Raritatea studiilor se datoreaza, in parte, si acestui motiv. Consideram deci ca prevenirea unor asemenea accidente, suficient de grave, depinde, categoric, de o buna informare a publicului, dar si a medicilor din statiunile montane.

Aparitia raului de altitudine, se stie, nu are legatura cu antrenamentul fizic al subiectului, nefiind astfel usor de evaluat, a priori, susceptabilitatea lui fata de marile inaltimi. In schimb, pare normal sa ne gandim daca nu cumva – atunci cand sanatatea noastra prezinta unele deficiente – este contraindicata orice activitate, chiar la altitudini moderate ale muntelui. Suferiti de o insuficienta coronariana stabilizata, tratata, sau sunteti un fumator inrait sau lucrati intr-un serviciu extrem de stresant si mergeti la medic sa-l consultati asupra oportunitatii, pentru vacanta, a excursiilor in masivele muntoasde. Raspunsul sau este, in general, prudent. Pentru ca foarte putine studii controlate ii permit sa va dea un aviz justificat la acest tip de intrebari. Sigur, altitudinea, frigul, exercitiul si teama de eventualele pericole sau de izolare reprezinta elemente defavorabile pentu oxigenarea muschiului cardiac, ce pot sa agraveze o afectiune in curs. Totusi, nimic nu ne permite, deocamdata, sa apreciem daca este mai primejdios sa joci tenis ori fotbal fara antrenament in oras sau sa faci o ascensiune pe un munte ori sa urci cu telefericul pe un altul.

A fost efectuata, la un moment dat, o cercetare pe 9 pacienti cu insuficienta coronariana la 1600 m altitudine, apoi timp de 5 zile la 3100 m. Explorarea ecografica a cordului a evidentiat o alterare a functiei contractile cardiace (cresterea volumelor cardiace si scaderea fractiei de ejectie), indiferent ca ei se aflau in stare de repaus sau de efort. De asemenea, semnele de proasta oxigenare miocardica, observate cu ajutorul electrocardiogramei, erau mai nete la 3100 m decat la 1600 m.

In concluzie, prudenta ramane deci, trebuie sa recunoaste, mama intelepciunii. Atitudinea medicului va fi adaptata fiecarui caz in parte, in functie de starea sanatatii si de activitatea fizica obisnuita a subiectului, ca si conditiile prevazute pentru vacanta. Sfaturile, care tin mai degraba de bunul simt si nu de fapte clinice necontestate, vor fi echilibrate intre o mare prudenta, ce ar mari numarul de interdictii pentru pacientul cu o autonomie si asa diminuata si un risc pe care el trebuie sa si-l asume, ca de altfel si colectivitatea ce ii va asigura concursul in eventuale situatii periculoase.

Tineti cont de urmatoarele informatii - contraindicatii categorice la altitudine:

·         Angina pectorala neechilibrata prin tratament, insuficienta cardiaca sau hipertensiune importanta

·         Insuficienta respiratorie cronica severa

·         Talasemie sau anemie cu hematii falciforme

·         Tromboze vasculare recidivante

·         Accidente anterioare si repetate de rau de altitudine sever

·         Contraindicatii minore la altitudine:

·         Sarcina in primele saptamani sau la sfarsitul termenului

·         Afectiune cardiaca echilibrata prin tratament

·         Emfizem, bronsita cronica moderata

·         Sugari sau persoane foarte in varsta

·         Obezitate majora

·         Diabet sau insuficienta hepatica majora

·         Considerete individuale:

·         Criza cardiaca sau chirurgie cardiaca fara sechele

·         Ulcer gastric sau colita severa

·         Hipertensiune arteriala echilibrata, dar crescuta

·         Epilepsie sau criza de migrena

·         Antecedente in utilizarea halucinogenelor

·         Antecedente minore de tromboza